După „Lumina asupra Yoga” a lui Iyengar, poate era nevoie și de puțină umbră. Nu ca să stingem lumina, ci ca să-i înțelegem marginile.
🌓 Umbra peste Yoga
Sunt atâtea de spus, încât mă gândesc să scriu o carte cu acest titlu. Să vedem, până atunci, cine se întinde să-l împrumute.
Este destul de vizibil că lucrurile nu se mai leagă, nu se unesc, în yoga, la fel ca înainte. Toată lumea parcă știe ceva, dar nu trăiește. O lipsă de răbdare, alergătură, violență, individualism. Discuțiile sunt ventilații. Dorința de acceptare într-o comunitate este, mai degrabă, a unui ego care vrea să fie văzut.
Yoga este relația ta cu tine însuți. Ce poate fi mai intim și mai important decât asta?
Iar dacă simți că yoga este prea restrictivă pentru viața ta de acum, te invit la tantra. Acest dans între cele două există încă din vremea vedică; ele nu sunt două drumuri distincte, ci mai degrabă ritmuri diferite, povestind despre eficiență și integrare.
Acum, după Covid, simplitatea și restricțiile asupra vieții ne cam gâtuiesc pofta de yoga (care vine și ea cu unele restricții și o viață mai monahală), așa că razele Soarelui șoptesc mai mult tantric.
Răsăritul
Yoga a stat secole la rând în întuneric — uneori în tăcere, alteori în prigoană. Până în jurul anilor 1910, puțini din Vest aveau acces real la ea, iar cei care ajungeau în contact cu învățăturile indiene o făceau pe filiere diplomatice, coloniale sau religioase — rareori ca practicanți.
Apoi, au venit vizitele,Vivekananda, Paramahansa Yogananda, Iyengar. În America și în Europa, yoga a fost întâmpinată inițial ca un fitness exotic, o curiozitate din Estul mistic. A fost filtrată, diluată, reîmpachetată. Încet, partea spirituală a pătruns și ea, mai ales pe valul mișcărilor new-age, hippie, contraculturale.
A fost o deschidere…
dar și o diluare.
Poate chiar o deturnare.
În România, drumul a fost și mai greu. În comunism, yoga a fost interzisă, ascunsă, și uneori persecutată. Apoi, monopolul toxic și scandalos al MISA a transformat cuvântul „yoga” într-un tabu.
Abia după 2010 am început, timid, să vedem o yoga care nu mai sperie, care încearcă să se reabiliteze… să se regăsească – cu profesori pe care îi știu pe nume.
Dar ce a încolțit atunci… începe să se ofilească acum?
Ora 12
Cândva mă durea să observ cum oamenii ignoră rădăcinile. Căutarea interioară a fost înlocuită de ambalaj. Apoi a venit brandingul. A urmat transformarea yoga într-un serviciu, produs. Astăzi, e uneori greu să faci distincția între un studio de yoga și un showroom — cu tot cu oferte, stiluri, pachete, logouri și reduceri sezoniere.
Asana a fost prima: extrasă din contextul yoghin și transformată în gimnastică cu tentă zen. S-au născut „stilurile” — power yoga, yoga cu vin, yoga pe SUP, yoga cu câini, yoga în hamac… chiar și în Ashtanga, unii au uitat că nu despre flexibilitate era vorba, ci despre disciplină și devoțiune.
Meditația a urmat: golul interior a devenit „mindfulness”, liniștea a devenit „instrument de performanță”, tăcerea — doar o metodă de „focus”.
Pranayama e azi „breathwork”, sau reambalată în stilul Wim Hof, acompaniată de tobe și marketing motivațional. Uneori funcționează, alteori doar se vinde.
E ca și cum ai rupe un organ dintr-un corp viu,
și te-ai aștepta să funcționeze la fel de bine în vitrină.
Umbra
Umbra nu înseamnă rău. Înseamnă real. E ce rămâne când te oprești din idealizare și te uiți lucid în jur.
Vreau să înțeleagă studenții că nu sunt clienți. Că yoga nu e un produs. Că nu vin la o clasă dintr-un showroom spiritual, ci la o întâlnire cu sinele. Că nu plătesc pentru o transformare garantată, ci că participă la o practică vie, în care ceea ce contează nu este „ce primesc”, ci cât caută.
Un student e un căutător, nu un cumpărător.
Un profesor e un ghid, nu un vânzător.
Am rezervat un spațiu, indiferent câți vin. Nu mă interesează dacă suntem 100 sau doar 1. Nu-mi faci un favor dacă vii — și nu e o problemă dacă ești singur(ă) și te simți inconfortabil. Spațiul e deschis. Din inimă. Nu impun un preț, dar nici nu spun că e „ieftin” — dacă ar fi să taxezi timpul, efortul, prezența… probabil n-ar mai veni nimeni.
Dacă ai o viață frumoasă, plină de bucurie și împlinire — nu e cazul să vii. Trăiește-o. Nu veni la yoga doar pentru că „așa e cool” sau „pentru sănătate”. Da, yoga are efecte terapeutice, dar nu acesta e scopul ei.
Scopul e altul: să devii. Chiar și fără să știe nimeni că ai fost acolo. Lasă rezultatele să vorbească pentru tine.
Comunitatea, mai este?
Poate cel mai dureros nu e că yoga s-a transformat. Ci că s-a golit de comunitate. Că „uniunea” – sensul ei originar – s-a pierdut în individualism spiritual.
Am venit cu inima deschisă, cu dor de oameni. Am contactat locuri, profesori, colegi. Răspunsuri întârziate. Văzute, dar neraspunse, intâlniri amânate, sau tăcere. Nu prea văd yoga. Văd centre. Văd profiluri. Nu văd uniune.
Sunt școli care își exploatează noii profesori — în loc să-i susțină, să-i crească, să le dea aripi. Nu-i plătesc corect, îi folosesc ca pe resurse. Unde este familia spirituală? Unde este tradiția în care profesorul își binecuvânta discipolii — și le deschidea drumul, nu le tăia elanul?
Yoga are azi mai mulți profesori decât studenți. Mi-a spus-o Krishna, un profesor drag, în 2014, în India. Nu mai sunt căutători, ci doar instructori. Nu mai sunt ucenici, ci doar certificați.
🪷 Umbra nu e lipsă de lumină. E marginea ei.
Poate că nu vine să stingă… ci doar să ne reamintească.
Dar poate nu e prima dată când se întâmplă asta…
Nu ne place să vorbim despre cicluri — despre yugas, karma, design universal. Poate pentru că simțim că ne taie din libertate.
Dar când vedem cum aceleași scenarii se repetă, cum comunitățile dispar și ego-ul revine pe tron, când teacherii se închid unii față de alții, poate că întrebarea nu e „de ce?”, ci:
Avem aceleași cauze?
Și dacă da, avem curajul să încercăm alte soluții?
Poate e momentul să practicăm și între noi ce predicăm altora. Poate e timpul să fim mai puțin „teachers” și mai mult… împreună.
Practica nu vrea să fii văzut
Yoga nu e pentru pozat. Nu pentru povestit. Nu pentru „dat mai departe”.
Am avut dimineți în care, cu lacrimi în ochi, mă uitam stânga-dreapta… căutând parcă un martor. Și apoi am înțeles: Chiar dacă ar fi fost cineva… ce aș putea spune?
Unele lucruri nu se explică. Se duc în tăcere. Și rămân acolo, adânc în tine.